Viaţa – revizuit şi adăugit

Mi-a făcut plăcere deosebită să scriu unele texte şi îmi place la fel de mult să le recitesc. Desigur, de fiecare dată când citesc ceva ce-am scris, modific câte un cuvânt, câte o propoziţie, şterg câte un paragraf sau adaug unul nou. Tocmai pentru că mie îmi place acest text, l-am mutat de pe vechiul blog, aici, în mod normal revizuit şi adăugit. Sper să vă placă şi vouă la fel de mult cum îmi place mie să-l rescriu la infinit.

Viaţa e blondă în viziunea mea. E extrem de inteligentă şi bine educată. Nu a avut profesori, ci este autodidactă. Ştie totul despre toate, până la moarte. Dar mai departe nu. După pragul morţii nu mai ştie nimic. Este şi normal, acest aspect neintrând în atribuţiile ei.  Se înţelege bine cu moartea, dar despre asta vorbim altcândva. Se îmbracă în pantaloni largi (eleganţi sau nu) şi e dinamică. Are un simţ al umorului bine dezvoltat, dar cam sumbru. Sau poate oamenii nu sunt în stare să-i înţeleagă dedesubturile. Nu aş şti să vă precizez exact, fiind şi eu până la urmă, doar un om. Îi place să dea târcoale omului. Din când în când îl înghionteşte pe scenă, amuzându-se copios.

De multe ori, ea stă cocoţată pe garduri de beton, ciuciulete şi veghează asupra omului. Sarcasmul şi ironia îi sunt pe plac peste putinţă. Atât cel pe care îl practică ea, precum şi cel folosit de omuleţii ei.  Se iubeşte pe sine în excese continue de narcisism cras. Poartă bluziţe şi cămăşi roşii, mov, albastre, verzi… câteodată decoltate, alte ori nu. Combină culorile cu bun-gust.

Zâmbeşte mai mereu. Zâmbetul îi dispare de pe buziţele-i roz doar când râde.

Când omul stă la televizor, sau pierde timpul pe alte căi plictisitoare, ea se plimbă nervoasă prin centrul sufrageriei. Apoi se calmează şi se uită şi ea la film. Dar nu-l vede niciodată până la capăt, căci până la urmă găseşte ceva mai interesant de făcut. E mândră.

Urăşte războaiele, dar o amuză într-un fel. Din când în când tânjeşte după câte unul. Iar oamenii întotdeauna îi fac pe plac, pornind lupte fără nici o noimă.

Ea îi găseşte pe artişti, în general, ca cele mai nostime fiinţe.

Nu se fardează şi nu se machiază. Nu-şi face unghiile şi nu mănâncă grăsimi.

Are un control aproape total asupra omului, dar îl influenţează foarte puţin. Ba chiar are grijă de el atunci când e în pericol să dea colţul, insuflându-i instinctul de auto-prezervare. Consideră pornografia ilară, dar nenecesară.

E o acrobată de excepţie. Nimeni nu o întrece.

Râsul ei animă pădurile, iar zâmbetul ei torturează sufletele celor tineri şi celor bătrâni deopotrivă. Bebeluşii simt atingerea ei caldă, mâna ei cu piele fină, îngrijită cu cele mai bune uleiuri divine.

Bătrânii o jelesc… şi ei îi place la nebunie. Se uită cu înţelegere la ei, dar nu intervine nicicum. Doar arareori îi mai mângâie pe creştet. Îi ia de mână şi îi înmână senină în braţele morţii.

E foarte frumoasă. Tinerii adolescenţi sunt toţi în limbă după viaţă. Ducând această pasiune până la obsesie.

Îi plac la nebunie sărbătorile şi neuro-chirurgii.

Acum stă şi se uită peste umărul tău la monitor, citind odată cu tine… Zâmbeşte. A zâmbit şi când scriam eu entry-ul ăsta.

Ea e viaţa. Viaţă. Un cuvânt, o denumire ce îi face atâta nedreptate. Ar fi trebuit ca omul să găsească alt termen… Unul mult mai pompos, mai expresiv, mai puternic. Dar e bine şi aşa, gândeşte ea. Dinozaurii nici măcar nu puteau grăi. Ce eră plictisitoare a fost aia. Fără artişti…