Câteodată, el, Mitu pe numele de familie, face pe revoluționarul și eliberează Cuba, în repetate rânduri, sau când nu e are chef s-o facă pe eroul, își strânge o colecție impresionantă de șurubelnițe de toate mărimile. Face sex pe plajă (niciodată protejat!), deși stă într-un oraș de munte. Mary nu-i place, că-i prea însângerată. După aceste acțiuni consumatoare de energie și neuroni, bea mereu o bere. O merită.

Cătă Fătă, cum îl alintă prietenii, mai are 25 de ani până la 50, vârstă la care vrea să moară. Putem deci spune, cu precizie, că se află la jumătatea vieții. Și asta nu-l deranjează deloc.

Se auto-intitulează lichea – nu are un venit și cheltuie banii alor lui. Nici asta nu-l deranjează. Până la urmă și să să cheltui banii părinților e o muncă. Chiar mai grea și mai obositoare ca altele (n.a. funcționar public).

E cinic și cinismul lui nu se oprește la a-i face pe alții să se simtă inconfortabili în preajma lui, aruncându-le fapte și gânduri condamnabile în făță, ca pe spermă, ci cel mai mult e cinic asupra lui. Ceea ce e un paradox. Paradoxurile îl minunează. Trăiește prin ele. Se bagă în relații paradoxale, vrea să fută toate femeile care îi provoacă repulsie, nu îi place să vomite și totuși o face în fiecare dimineață, se duce la fete abțiguite în cluburi, le strigă, că de dac-ar șopti alea n-ar auzi nimic, la ureche că sunt curve și apoi le sărută pasional, se plânge că nu e în formă, dar kaizer-ului prăjit nu-i poate rezista, se crede manierat, elegant și rafinat, dar sparge semințe pe stadion, pe care le scuipă pe tricourile galben-negre ale celor din sectorul E, rândul 15, scaunul numărul 9, când merge la meciurile echipei favorite. Nu vrea să conviețuiască cu nimeni, dar nu poate trăi singur. Înțelegeți ce vreau să spun.

Se îndrăgostește de fete pe care le vede o singură dată într-un restaurant fast-food. Apoi suferă după ele. Trei minute, pe ceas. Trece peste doar până intră în următorul fast-food.

O zi perfectă pentru el ar fi dacă s-ar trezi la șapte și ar ieși la o alergare lejeră. Dar la fel de perfect e și dacă se trezește la doișpe jumate. Apoi ar face exerciții de stretching. Dar la fel de bine e și dacă deschide laptop-ul și-și verifică adresa de mail și ultimul comoc-strip de la Cyanide & Happiness. Mai departe ar mânca ceva sănătos, preferabil cu pastă ungurească de ardei iuți. Dar poate mânca și-o porție de cartofi prăjiți într-un galon de ulei, două ouă ochiuri și 3 bucăți mari de bacon, neapărat cu pastă ungurească de ardei iuți. După masă ar lua o carte în mână și-ar citi. Asta nu e opțională și n-are voie să găsească o alternativă. Pe seară ar ieși în oraș, de unde sunt mari șansele să se întoarcă cu un taximetrist care trebuie să intuiască unde stă ultimul său client, deoarece din gura lui ies doar grupuri de litere nearticulate.  Sau poate să stea acasă. În ambele cazuri pentru o perioadă între douăzeci de minute și o oră va fi nemulțumit. Dacă e în oraș și cascadele de whiskey-cola îi lubrifiază esofagul, se va gândi că ar fi fost mai bine să stea acasă, să-și fi închiriat un film. Dacă e acasă regretă că nu a ieșit în oraș și acum, singur, n-are ce face, și-l năpădesc gândurile, iar gândurile lui duc mereu spre sinucidere, într-o formă, sau alta. Fiind un laș, preferă să nu gândească de loc. În schimb consideră mai important și mai sănătos să danseaze pe muzică proastă, mixată de un DJ fumat, care lucreză ziua ca ospătar, în brațele unei fete pe care nu știe cum o cheamă și nici nu-l interesează, ca să fie franc. Ciclul își atinge punctul final pe stradă, sau acasă, vomitând bilă. Apoi doarme. De dimineață ciclul zilei perfecte reîncepe. Cu un Ibuprofen 400 (PATRU SUTE!!! Ceva mai pțin de atât n-ar funcționa.) și continuă cu variantele de mai sus, alternative sau nu.

Metoclopramidul și Ibuprofenul, nu neapărat în ordinea asta, îi sunt printre cei mai buni prieteni. Și furazolidonul îi e apropiat, dar face parte din altă categorie de cunoscuți.

Cătă nu-și sincronizează niciodată trăirile cu cele ale oamenilor din jurul lui. Când cei de pe lângă el sunt bine-dispuși, el e ciufut. Când el e fericit, ceilalți vor să se sinucidă. Zău! E ceva de speriat.

Întârzie mereu la întâlniri.

Cătălin Mitu se oglindește acum într-un colț al laptop-ului. (V-ați prins, nu?) Și se gândește să se sinucidă. Sau mai bine încheie aici șirul gândirii și iese iar în oraș să vadă răsăritul tequila și să sărute curve, dansând slow pe Eagles, când ea îi zice “Goodbye”, sau ca o marionetă în mâinile unui maestru păpușar, care numai maestru nu e, având ochii injectați, pe Cypress Hill. Muzica depinde de clubul în care ajunge și nu contează. Și în seara asta scapă de suicid.”

Fată/Fetelor,

În ultima perioadă am apărut în fața voastră ca fiind misogin. Deși nu sunteți departe cu această asumpție, vă pot spune că nu sunt pe de-antregul așa. Undeva în adâncurile fenomenelor psihice care mă definesc sunt un feminist. (Corect e să mă numesc pro-feminism. Nu pot fi feminist din cauza problemelor de semantică. Sensul cuvântului implică să fiu femeie. Și mulțumită Teoriei Haosului nu sunt!)

Feminismul, la nivel teoretic, e la fel cum pare comunismul la nivel teoretic, adică mișto. Puse în practică însă, lucrurile stau cu totul altfel. Odată aplicat, comunismul e cel mai de căcat sistem social. Știi de ce, nu mai dau explicații, că ți-au povestit destule ai tăi și ai văzut multe filme și documentare pe această temă. În aceeași notă, feminismul aplicat e dampulea. Și să nu sari pe mine ca o țață nefutută pentru că-ți explic imediat de ce.

Feminismul a fost mișto la început, odată cu emanciparea femeilor, prin 1960, în al doilea val al feminismului. Primul val a fost anost, lung și i-a lipsit coeziunea. Al treilea val a fost și el ok, dar avea în vedere lucruri mult prea generale pentru a putea spune că a fost mișto. Acum, cică, ne aflăm în perioada post-feministă. Și aici intervine problema mea.

Sunt de acord cu teoriile propuse de feministe, dar, fetelor, exagerați cu punerea în practică! Multe ați devenit fanatice! Ca fundamentaliștii musulmani! Futu-i în gură să-i fut!De asemenea, ce rost au avut toate aceste mișcări, dacă acum dansați lângă Pitbull, în timp ce vă face curve, pe muzică proastă!?

t(>_<t)

Uau! M-am depărtat mult de subiectul pe care voiam să-l dezbat. Revin acum.

Nu sunt misogin. Vă iubesc, fetelor. V-aș iubi pe toate (nu chiar, că unele sunteți chiar urâte, dar în scopul continuității mesajului a trebuit să folosesc această formulare), dacă mi-ați da ocazia. [Trec din nou la singular, ca să mă adresez direct ție, draga mea femeie universală.] Și ca să îți dovedesc asta, îți voi spune de ce nu aș dori să fiu femeie și de ce prețuiesc faptul că tu ești.

Sunt și bărbați care citesc textul ăsta, din curiozitate, chiar dacă nu le este adresat lor. Ei cred că nu-mi doresc să fiu de sex feminin pentru că mi-e frică de ciclul menstrual. O pulă! Orice bărbat căruia îi e frică să sângereze 5 zile la rând, pe lună, este un fătălău. Un adevărat bărbat poate sângera 10 zile fără să pățească nimic. În concluzie nu ăsta e motivul.

Tu, în schimb, crezi că nu-mi doresc să fac parte din rasa, casta, minunatul tău gen sexual datorită durerilor facerii. Pentru că, voi femeile, vă dați mari martire cu durerile facerii. Și cu faptul că dați viață. Dar ca să dați viață unui nou umanoid treceți prin durerile facerii. Durerile facerii în sus, durerile facerii în jos. Da, sunt de acord cu tine și cu surorile tale de tagmă, că doare ca dracu când un cap cât o minge de volei iese prin pizda voastră strâmtă. Dar există o durere mult mai mare ca durerile facerii. Jur!

Ai fost vreodată lovită în coaie? Foarte puține dintre fete pot spune asta. Doar bărbații care au trecut printr-o operație și acum sunt femei, se pot lăuda cu asta. Deci, un număr infim dintre voi ați fost, sau veți fii lovite în coaie. Așadar, scumpa mea femeie, nu-mi spune mie că durerile facerii este cea mai nasoală durere. Când voi căcați aduceți pe lume un copil puteți țipa, puteți să vă încordați, să strângeți ceva în mână, să înjurați, să plângeți, să urlați, să cuciulata, să lehliu gară. Pe când, dacă primești o lovitură sănătoasă în coaie, rămâi blocat. Este atât de dureros că tot sistemul tău nervos intră în blocaj. Este de nesuportat. Noi nu mai țipăm și plângem. Și nu pentru că nu am vrea, ci pentru că nu putem. Nimic din corpul nostru nu mai funcționează în acel moment. Total. Shut. Down. Instinctiv ne chircim în poziția primordială, cea a fetusului și acolo rămânem o bună perioadă de timp, inerți și inapți de a face orice altceva. Lovitura în coaie este apogeul durerii. Nu spun că durerile facerii, cu care vă tot lăudați, nu sunt sus în piramida suferințelor fizice, dar  tortura loviturii în testicule este vârful ierarhiei. După cum vezi și tu te-ai înșelat.

Motivul pentru care nu doresc să fiu femeie este următorul: când vrei să te fuți cu un bou (specimen uman masculin) și el termină înainte să intre în tine [sau chiar când intră, sau când dă de două ori din buci și termină, sau nici măcar nu termină dar îi moare instant], tu instinctiv începi să-l dezmierzi, îi iei capul, îl pui la sânul tău și îl mângâi în creștet, spunându-i că e ok. Deși nu e deloc ok. Că doar și tu ești om și ești excitată și îți doreai un orgasm. Era lucrul pe care-l doreai cel mai mult. Voiai să te fuți în draci, el nu s-a ridicat la așteptări și e frustrant. Al naibii de frustrant, știu! Tu în schimb ești deșteaptă, fii binecuvântată și știi că dacă îl critci în acel moment e terminat pentru toată viața. Aici intră în acțiune instinctul vostru matern. Și sunteți minunate. În loc să-l înjuri, să-l faci cu ou și cu oțet, sau măcar să bodogăni, tu îl ocrotești. Vorbesc serios, vă apreciez pentru asta!

Ai trecut prin asta, cel puțin odată. Dacă nu, fie ești virgină, fie nu te-ai futut destul. Toți bărbații activi sexual, au avut măcar o experiență din asta nefericită, când îi moare erecția fără nici un pic de rușine. [Mai puțin eu, jur! Nu mi s-a întâmplat niciodată!]

-Jur că nu mi s-a mai întâmplat! îți spune cu față de milog. De parcă tot universul i-a picat în cap. Și o vioară plânge în apus.
-Știu, știu. E ok.
-E pentru prima oară când mi se întâmplă! Jur!
-Sigur că da. Nu-i nimic, e ok.
-Ești supărată pe mine?
-Nu dragule. Nu-ți mai fă probleme. E ok.
-O fi de la stresul de la muncă. Și sunt destul de obosit, că azi am umblat mult și am băut și o bere cu băieții…
-Scumpule, e ok, îi spui tu cu o voce caldă, deși îți vine să-i fuți un pumn în coaie și să-l lași pe jos, inert, în poziția fetusului. Dar ești fată prea faină și îl lași să creadă că e ok că nu ai avut parte de acțiune.

Ăsta e motivul pentru care nu-mi doresc să fi fost femeie. Eu n-aș fi putut să fac asta. De aceea vă consider minuate. Über-magnifice! Vă mulțumesc că existați și sunteți încântătoare!

Chiar când ajunsesem să facem un mișto nesimțit de administrator, pe tema șosetelor policrome, care, cumva, ajunseseră pe masa… discuțiilor, în incinta pub-ului și-au făcut apariția noi entități umane. Ca un subtil observator, ce sunt, imediat m-am holbat să văd dacă vre-o ființă din cele ce urmau să aducă la viață și subsecvent în atenția chelneriței, una din mesele localului, prezenta interes pentru o viitoare încercare de copulație. În acest timp am remarcat că nu vorbeau în vre-un grai românesc, ci într-o dialectică aparținând unei regiuni anglofone.

Acest grup, de fapt o treime, era format dintr-un purtător de pulă (mică sau inexistentă, am conchis eu), hipstăr tipic, fad și unidimensional. O blondă, creață, de 1,55 m., cu corp și construcție între acceptabil și bun și moacă între inadecvat și acceptabil, deci viabilă pentru o sesiune, poate două de coit. Tridentul social proverbial era completat de sora blondei descrisă mai devreme, care merită o descriere mai amplă, pentru că de acum în colo toată povestea se învârte în jurul dânsei. Astfel: era o ființă umană de sex opus mie, cu trăsăturile faciale, feminine, reușite, frumoase chiar, care-mi permit a putea categorisi, fără reținere, aspectul feței ei, undeva între primele 10-15% moace din lume. Era tot blondă și tot la fel de creață ca și surioara ei; părul i se prelingea senzual, în valuri bucălate, pe umerii goi, albi ca varul nou aplicat, de fiecare dată când făcea o mișcare a capului, fie că  era pe direcția sus-jos, stânga-dreapta sau rotații de 360 de grade, ca în Exorcistul.

Păstrez ce e mai important la sfârșit și prin urmare, prima oară îți voi spune despre ținuta vestimentară: purta o bluziță flu-flu, de o culoare pastelată, monocoloră, care după cum știi deja, de mai sus, îi lăsa umerii dezgoliți; o fustiță de piele, neagră și foarte scurtă, (să nu înțelegeți, însă, că era atâta lipsă de material, încât să-i acopere deficitar părțile considerate intime. De fapt, reușea cu brio să ferească de ochii curioșilor tot ce era de ferit. Să vă intre bine în cap că nu semăna cu o traseistă îmbâcsită, ci mai degrabă, arăta a o femeie în ton cu sexualitatea ei); în picioare purta cizme, asortate cu fusta, deci negre și de piele, lungi până la genunchi și cu un toc nici prea-prea, nici foarte-foarte. Între marginea cizmelor și fustă, luceau o pereche de ciorapi lycra. Poșeta stilată de pe umărul drept, era în ton cu îmbrăcămintea. Deci, per total, era înveșmântată cu bun-gust, bun-simț și bun…ă calitate a hainelor.

Recintind descrierea de mai sus, pentru eventuale corecturi, mi-am dat seama că nu ți-am povestit despre zâmbetul ei și asta, inconștient, nu pentru că n-am vrut, ci pentru că orice amintire a surâsului pe care-l poseda, îmi provoacă rău. Nu răul acela clasic, urât, ci mai degrabă, o  dulceață, o melancolie și o dorință arzătoare a revederii lui. Atunci de ce rău, poate întrebi. Pentru că un astfel de zâmbet te incită să-l ții doar pentru tine. Să-l răpești în cel mai brutal mod posibil, fără a cere răscumpărare. Să-l închizi după o ușă groasă de metal, într-un beci cu pereți atât de groși că ar rezista unu bombardament militar, pentru a-ți face doar tu plăcerea psihotică de a-l vedea când ai chef. Doar tu! Nimeni altcineva! Pentru că nimeni, în afară de tine, nu merită să vadă așa ceva! Și într-un moment de lucidate, îți dai seama că o astfel de gândire nu este sănătoasă. Începi să simți un disconfort psihic. De aici răul de care îți povesteam.

Revenind de la această paranteză, ți-am promis că țin la urmă ce e mai important. Mai ții minte? Ei da. Ți-am spus de trăsăturile feței, de vestimentație, de părul ei, chiar și de zâmbet, într-un episod psihopatic și de un narcisism cras, dar nu am adus aminte de corp. Bănuiesc că ți-ai făcut în minte deja un anume profil al respectivei,  că ți-o imaginezi deja, după câte detalii ți-am dat. Ei, șterge orice trăsătură pe care i-ai atribuit-o, de care eu nu am zis nimic.

Iată bomba: era grasă. Nu plinuță, nu avea un pic de burtică și nu avea love handle-uri cizelate. Era grasă.

Desigur, acum ți-ai creat altă imagine asupra ei. Șterge-o și pe asta. Deși, după cum am subliniat mai sus, era grasă, era însă și foarte bine proporționată. Superb proporționată. Probabil nu îți poți închipui ce zic. Nici eu n-aș fi putut înainte s-o văd pe ea. Dar ca să încerc să vă fac să pricepeți oarecum ceea ce până acum credeam doar un concept pur teoretic, voi folosi o exagerare: dacă femeia (zică-se) perfectă are dimensiunile 90-60-90 (pentru că tot timpul sunt vehiculate aceste numere), ea era 180-120-180. Îți repet: este o mare exagerare. Poți chiar spune că these proportions are blown out of proportion. (Vedeți ce-am făcut?) În concluzie, deși era plinuță grasă, natura (Fast-Food-ul!?) o înzestrase cu un raport echilibrat al dimensiunilor și al formelor.

În mod normal, când văd o bucă mai mare ca țeasta mea (și la propriu și la figurat), care îmi face avansuri sexuale, o rup la sănătoasa. În acest caz, nereprezentativ mie, m-am dus să-mi încerc norocul. Avea un sex-appeal căruia nu i-am putut rezista. Exact.

Și ce? În urma ultimelor descoperiri făcute de specialiștii de la un institut din Elveția și grasele sunt femei. (Și femeile sunt oameni, cică. Ciudat?) – fapt neverificabil, dar va trebui să te încrezi în mine.

Mi-am mai comandat un Tequila Sunrise, pe care l-am dat gata în timp record, pentru a-mi face curaj, m-am ridicat de la masa noastră, lăsându-i pe cei doi prieteni să se certe amical pe lucruri triviale din acest moment pentru mine și cu inima în dinți m-am apropiat de cei trei străini, care sugeau deja Becks-uri în ritm alert.

-I’m sorry, I couldn’t help not notice that you are not from Romania. I don’t want to intrude, but I’m very interested to know where you guys are from, because I find that you have a very distinguishable accent, that I never heard before. I hope I don’t cause too much discomfort! am recitat eu, încercând să zăresc între cuvinte, vre-un pic de interes din partea țintei.

Mi-a zâmbit. Erau din Newcastle upon Tyne, din nord estul Angliei. I-am spus că mie mi-ar place să plec la universitatea din Norwich, să-mi fac master-ul acolo. Așa că mi-a oferit un loc, pe care l-am ocupat cu mare plăcere. Tremuram pe dinăuntru. Acel tip de tremurat lăuntric pe care-l simți doar atunci când ești în tratative cu cineva pe care chiar placi. O persoană de care, simți tu, că te-ai putea îndrăgosti. Ale dracului procese fiziologice, ai dracului hormoni și feromoni,ce-ți pot face!

Am vorbit mult, sunt sigur de asta, dar momentele treceau fulgerător. Băusem deja mult. Amândoi. Toți patru. Mabel, sora lui Chloe, căci așa se numea cea care-mi picase cu tronc, părea atrasă de Alden, hipster-ul fad. Așa că-mi mulțumeam că am ales-o pe Chloe, cea grasă, să-mi fie consoartă în acea seară.

La un moment dat, ne-am apropiat, stând, practic, lipiți unul de altul. Doar să-mi lungesc un pic gâtul a fost nevoie. Ai simțit vreodată furnicături plăcute în ABSOLUT tot corpul!? Este retorică, nu te obosi. Uau! a fost și reacția ei, pesemne executasem magistral sărutul. Amândoi.

Chloe, Mabel și Alden, făceau parte dintr-un grup de voluntari veniți în România să construiască case pentru cei defavorizați. Viniseră în Brașov, într-o excursie și stăteau la un hotel. Nu mi-a fost mirarea mare când Chloe mi-a spus susurând: I could ask my sister to leave us alone at the hotel (motel, holiday inn), for a couple of hours. Am exclamat plin de patos: Hell YAEH! apoi speriat să nu fi făcut vreo boacănă, am adăugat: You’re not religious, are you? Și nu era.

Mai aveam câteva guri de bere. Parcă nu se mai terminau. Îmi apărea atât de frumoasă! Trebuia să-i fac un compliment. Un compliment care ne-ar fi unit, fizic și psihic. … Well, at least for a night.

În cap, îmi sunau deja cei de la Fall Out Boy cu refrenul: One night stand! (ascuțit) One night and one more toy…

-Hey, Chloe, look… adunându-mi cuvintele, dintre vaporii de alcool. I think you’re an amazing girl. I mean… No, no. Listen to me, please! These words come so hard to me… No, you have to hear this! Because you’re so beautiful! I swear! I find you so beautiful! I mean… In a world exclusively made up of fat people you’d be the most beau… No wait! mi-am reacalibrat eu vorbele. You’d be in the top two… Well, wait! So in a world of fat people, Jessica Alba would be fat too. And I bet she’d be a hot fatty. So, what I’m saying is that in a world where only fat peoples would roam, you’d definitely be in the top 20! am zis eu, mândru de ceea ce reușisem să creez în scurtul timp folosit. Nu realizam ce mult greșisem!

Nu știu ce depozitase Chloe în poșeta aia, dar am avut un cucui în creștetul capului, ce m-a ținut 2 săptămâni. După lovitură toate obiectele din jur s-au lichefiat într-o mâzgă neagră, apoi s-au întrepătruns, până tot ce-am văzut a fost negru. M-am trezit după ce administratorul și medicul de puli mi-au vărsat un pahar de apă în freză. Deasupra mea era și chelnerița, care se uita mirată la cucuiul meu imens ce ieșea ca Vezuviul din claia glorioasă, serafimică, de păr.

În primele fracțiuni de secundă, nu-mi aminteam ce s-a întâmplat. Apoi, scos la aer de amici, memoria celor abia întâmplate, mi-a revenit treptat.

CE BOU AM FOST!

Înțeleg reacția ei acum! People nu are plural!